Matilda, in Bucuresti

Pe Matilda am cunoscut-o acum 15 ani. Oare exista o femeie mai joviala si mai optimista decat ea? (ma intrebam). Desi era farmacista ca profesie, lucra intr-un magazin de lux, pana urma sa-si echivaleze studiile. Era blonda, cu parul scurt, ochii mici si nasul foarte mare. Nu mai vazusem un nas feminin asa de mare.
Dar tocmai trasatura asta o facea deosebita si cu un farmec aparte. Era foarte generoasa si prietenoasa, iar optimismul ei pentru viata nou inceputa in Bucuresti, era gigantic. Imi placea sa stau pe langa ea, pentru ca ma facea sa visez, imi dadea speranta...Era mereu cocheta, gatita, cu haine frumos croite pe silueta ei armonioasa. Eram convinsa ca destinul ei va fi plin cu lucruri bune, iar hotaririle pe care le va lua, ii vor rotunji viata in noua ei tara. Venea din Albania.

Intr-o zi, legatura noastra a fost rupta brusc, fara o lamurire. Telefonul ei fusese scos din functiune, mesajele pe care i le scriam, ramaneau fara raspuns. Nu mai stiam nimic de ea de opt ani. M-am gandit, la un moment dat, ca poate a murit. Oamenii se nasc. Oamenii mor. Oamenii dispar pur si simplu...
Acum doua seri, mergeam absent pe o strada. Ma indreptam spre casa cand, in dreptul unei cladiri mi-a atras atentia o femeie blonda, cu parul scurt, ochii mici si nasul foarte mare. Hainele de pe ea erau vechi si rapciugoase, iar in spate cara un sac mare din plastic cu sticle pentru reciclare. Am stat cateva minute sa o urmaresc, sa-mi recapat calmul, sa-mi stapanesc mirarea si emotia. Era Matilda, cea care, cu ani in urma, ma sfatuia sa visez, sa am speranta.
Am alergat emotionat spre ea, sa o opresc, sa-i vorbesc. Eram contrariat de transformarea ei la care nu m-as fi gandit vreodata. Ce infatisare!
Ne-am imbratisat cu durere si am trait o seara in care aveam sa aflu de marile ei sperante...înfrînte... Matilda!