Raiul si Iadul

Dupa o viata lunga traita cu eroi, un samurai de soi ajunse dincolo si fu trimis în rai. Cum însa era un om foarte curios, ceru sa i se îngaduie sa arunce mai întâi o privire si în iad. Un înger îi facu pe plac si îl duse pâna în iad.
Acolo se pomeni într-un salon imens, care avea la mijloc o masa plina de farfurii umplute, care mai de care cu bucate satioase si bunatati de neînchipuit. Mesenii care sedeau de jur împrejur erau însa slabi, palizi si cu oasele iesite în afara, de-ti era mai mare mila când îi vedeai.
- Cum este cu putinta aceasta?, isi întreba samuraiul, calauza. Cum pot fi asa slabi cu toate bunatatile ce le au în fata?
- Vezi tu, atunci când ajung aici, cu totii primesc câte doua betigase, din acelea folosite îndeobste la mâncare, cu singura deosebire ca sunt mai lungi de un metru si neaparat trebuie tinute de la capat. Numai asa pot sa duca mâncarea la gura. Samuraiul nostru se cutremura. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi straduit, ei nu izbuteau sa vâre în gura nici macar o farâmita. Nu mai vru sa vada altceva si ceru sa fie dus de îndata în rai. Aici avu parte de o surpriza. Raiul era un salon absolut identic cu iadul.
Si acolo era o uriasa masa cu o multime de oameni împrejur si la fel de multe delicioase feluri de mâncare însirate pe ea.
Ba, mai mult, toti mesenii aveau în mâna aceleasi betigase lungi, de mai bine de un metru, pe care le tineau de la capat, pentru a duce mâncarea la gura.
O singura deosebire era însa: aici, lumea din jurul mesei era plina de veselie, bine hranita si stralucind de bucurie.
- Dar cum e cu putinta asta?, întreba samuraiul nostru.
Îngerul raspunse surâzând:
- În iad, fiecare se chinuie sa apuce mâncarea si sa si-o duca la propria gura, asa cum a facut mereu în timpul vietii. Aici însa, fiecare apuca mâncarea cu betigasele si se straduie sa o duca la gura celui de lânga el.

Raiul si iadul îti stau deopotriva la îndemâna, chiar azi.

Text de Bruno Ferrero