sâmbătă, aprilie 12, 2014

Singuri in fata deciziilor


Suntem singuri în fata dramelor noastre. A marilor decizii. Ma gândesc la asta de câteva zile. Poate ca întelegerea primei propoziţii îmi deschide calea spre o altfel de maturizare. Un loc unde nu exista posibilitatea de a împartaţi. Acolo unde sfaturile n-au niciun rost. Sunt doar o mâna de porumbei albi care pentru o fracţiune de secunda ofera speranţa pentru ca mai apoi sa dispara cu tot cu fâlfâit de aripi pe cerul întunecat al incertitudinii.

În faţa mea aşezate la un prezidiu se afla trei hotarâri. Ma privesc intens cu un aer sever, rautacios, mut. Trebuie s-o aleg pe una dintre ele. Le cunosc bine. Le cunosc foarte bine pe fiecare. Vicii şi virtuţi ma privesc din spatele ochilor nepasatori. Mi-am tot hranit iluzia ca numai una ar putea sa-mi arate drumul cel bun. Sigur, cu condiţia sa ştiu care e drumul bun. Nu vreau sa risc dar trebuie sa aleg. Sa fie roşu sau negru, par sau impar, coloana, careu, numar fix ? Ma concentrez. Îmi fixez privirea pe fiecare dintre ele. Am sentimentul ca şi au vorbit înainte sa se aşeze în fţa mea. Mustacesc acolo, la prezidiu, întrebându-se unul pe altul ce o sa aleg. Am sa aleg, în pofida faptului ca nu intuiesc daca drumul pe care ma va însoţi una din cele trei zâne hotarâri va fi de bun augur.


Daca ma uit mai bine în jur tribunalul asta arata mai degraba a cazino. Nehotarârea miroase a hoit. O singura certitudine: catre oricare dintre ele mi-aş îndrepta tremurând aratatorul o uşa se va deschide brusc şi un curent de aer proaspat va spala orice miasma de nehotarâre. E bun aerul asta proaspat chiar daca ar fi crivaţ sau uragan care sa-mi smulga hainele de pe mine şi sa ma lase goala pe un drum desfundat de ţara, tot ar fi mai bun decât mirosul pestilenţial al nehotarârii.

Sunt singur în faţa deciziilor mele. A sosit timpul. O linişte mormântala se aude în sala de judecata. Un fir muribund de saliva e legatura dintre buzele mele uscate. Aerul sta în loc. Cei trei domni ma privesc fix. În faţa cladirii tribunalului sunt adunate rudele mele care urmaresc acest meci sortit sa se tranşeze la penalty-uri. Timpul de joc a expirat. Oricum n-am auzit indicaţiile furibunde din tribune. Cobor privirea în pamânt. Trag de timp. Pentru câte secunde, minute sau zile? Nu e loc decât de mers înainte. Aud ca prin vis strigatul mamei speriata la gândul ca nu ma uit la stânga când traversez. Îl privesc pe tata cu ochii minţii. Ai lui sunt obosiţi. Deodata, ridic privirea. Copilaria se prelinge pe pereţi. Doamnele decizii râd şi îşi dau coate. Privirea mea îngheaţa. Şi, totuţi a sosit timpul unei decizii care nu o mai pot amâna!!

Niciun comentariu: