A fi om este o insusire

Iubesc adjectivul "oameni"! Nu, nu am înnebunit! Şi nici nu am nevoie de o carte de gramatică din clasele primare care să-mi reamintească faptul că acest cuvânt este substantiv. Ştiu asta. Şi mai ştiu că există adjectivele “omenesc”, “uman”, etc. Dar sunt derivate, mi se pare că ciuntesc din complexitatea a tot ce denumesc cele două litere: OM. Şi nu mă refer, aici, la definiţia din DEX (online): OM, oameni, s. m. 1. Ființă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligență și limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziția verticală a corpului și structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere și apte de a efectua mișcări fine și creierul deosebit de dezvoltat.
A fi om/oameni este o însuşire a unei (unor) persoane, din punctul meu de vedere. Este ceva ce înnobilează o existenţă, o fiinţă, un suflet. Este o căutare perpetuuă de frumos, de iubire, de toleranţă, compasiune, speranţă, dăruire. În ciuda complexităţii structurale şi funcţionale, eşti cu atât “mai” om, cu cât eşti mai simplu – atenţie, nu am spus simplist! -, cu cât eşti mai dedicat conceptului de “umanitate”. Să fii OM, înseamnă să depăşeşti graniţa lui “eu”, să ştii să întinzi o mână, să ştergi o lacrimă, să poţi să dăruieşti o bucăţică de suflet chiar la un colţ de stradă, să poţi privi în ochii celorlalţi, cu demnitate, cu seninătate, să te bucuri sincer de bucuria celui de lângă tine şi să te doară durerea lui. Să fii OM, înseamnă să nu-ţi fie teamă să fii tu însuţi (însăţi), să crezi în visul tău şi să ajuţi la împlinirea visului celuilalt, să nu-ţi numeri niciodată paşii pe care trebuie să-i faci pentru a-ţi ridica prietenul căzut în genunchi, să nu-ţi fie teamă să-ţi pui inima în palmă şi s-o laşi atinsă.
Iubesc oamenii, iubesc firescul, mă hrănesc cu nevoia de (a fi) OM!