Din Jurnalul Evei

Şi am înţeles devreme că oamenii văd numai ceea ce vor ei să vadă. Că nu contează cum e realitatea şi care e adevărul, că fiecare îşi are universul propriu în care se scaldă şi nimănui nu-i place să înoate în ape reci care îngheaţă plămânii în tine şi îţi taie respiraţia. Preferăm cu toţii să stăm comod într-un loc călduţ şi să purtăm ochelari de soare, că viaţa se vede mai bine printr-o pereche de lentile frumos colorate, că trecutul nu mai pare atât de gri atunci când selectezi cu grijă ce să-ţi aduci aminte şi nici viitorul nu mai e atât de sumbru atunci când îţi cosmetizezi prezentul.
Şi chiar dacă afară e ger, putem oricând să ne reflectăm lumea din jur în funcţie de propriile valori, astfel încât să ni se scurgă zilele numai într-o vară continuă. Oamenii cred ceea ce vor să creadă, aud numai ceea ce vor să audă, vor îmbrăţişa cu braţele deschise chiar şi cea mai mare imbecilitate atâta timp cât ea se mulează perfect pe sistemul lor de valori. Am înţeles, într-un final, că poţi să-l plesneşti pe un om în faţă cu adevărul şi să-l zgâlţâi din toate încheieturile, că poţi să-ţi înfigi unghiile în conştiinţa lui sau, dimpotrivă, să-i mângâi cu blândeţe moralitatea, că adevărul tău nu e adevărul lui, iar teoremele tale dau cu rest în matematica pe care a învăţat-o el la şcoală. Fiecare îşi transpune lumea obiectivă în propriu suflet, îşi aşterne lumea exterioară în universul interior astfel încât mai apoi să doarmă cât mai bine; vrem, nu vrem, în cele din urmă, cu toţii facem asta. Trăim împreună, dar separat. Ştiu acum că fiecare om are universul său, iar dacă el crede în realitatea lui din toţi rărunchii, atunci poate să-şi recreeze oricând propriul rai chiar şi în Iad şi să păşească cu tălpile goale pe cărbuni încinşi purtându-şi cu mândrie zâmbetul pe buze. Mi-e clar că lumea nu e aceeaşi pentru toţi, că nu există un adevăr general valabil şi că fiecare om îşi poartă propria cruce, că legile universale îşi au rostul numai atâta timp cât oamenii îşi accepta tacit rolul de roboţi, de rotiţe care se învârt mecanic în acest sistem numit societate. Iar legile astea funcţionează numai aici, acum, cât suntem unii lângă alţii şi ne punem măşti peste măşti, straturi de piele unul peste altul încercând să îngropăm cât mai adânc ceea ce suntem cu adevărat.

Am înţeles de mult ca atunci când suntem ceea ce suntem cu adevărat suntem diferiţi. Că cei din jur o să ni se pară ciudaţi, de neînţeles, că ceea ce eu iubesc altuia poate să-i repugne, că lucrurile sfinte pentru mine sunt călcate în picioare de alţii, că eu pot să-mi zugrăvesc interiorul în alb şi negru, iar altul va dori să vadă curcubeul în fiecare dimineaţa când deschide ochii. Ştiu că oamenii nu simt la fel, că nu poţi să ceri cuiva să simtă, că nu poţi să le ceri să-ţi dea şi mai ales să te înţeleagă. Pentru ca în interior nu funcţionam toţi după aceleaşi reguli, iar când e vorba de lumea mea, tu nu poţi să-mi ceri să fie drept, corect, căci nu avem aceeaşi unitate de măsură. Pentru ca dreptatea e alta pentru fiecare, pentru că nu suntem egali, pentru că suntem unii mici şi alţii mari, unii slabi şi alţii puternici, pentru că unii avem vise care te dărâmă prin imensitatea lor, iar alţii nu pot vedea mai departe de ziua de mâine. Şi dacă îţi e greu să accepţi ceea ce ţie nu-ţi seamănă, măcar încearcă să nu judeci. Iar dacă tot vrei să judeci, măcar nu o face în funcţie de vârstă sau de culoarea părului, căci ceea ce spui despre alţii va spune multe despre tine. Sau mai bine nu judeca deloc şi asumă-ţi numai faptul că trăim cu toţii sub acelaşi cer, dar purtăm în noi lumi şi lumi diferite. " (SURSA: Jurnalul Evei)