miercuri, martie 26, 2014

Odisea cu pitici

Duminică. Dimineaţă. Atât de dimineaţă încât nici nu’mi vine să mă trezesc. Conştient, totuşi, că m’am trezit deja şi că cel mai bun lucru pe care-l pot face este să adorm la loc, mă întorc frumos cu fundu’n sus, îmi îndes nasu’n pernă, întind o mână pe lângă mine şi pe cealaltă o’ndoi puţin şi...degetele mele pipăie o protuberanţă destul de evidentă, care aduce a nas, apoi se afundă’n ceva ce ar putea fi o pereche de ochi, lucru confirmat de muşcătura care’mi trimite degetele la locul lor. Deschid ochii şi...minune! Cu faţa spre mine, clipind des, încruntat şi nervos, un pitic! Clipesc şi eu, ca să mă conving că nu visez. Nu visez. Piticul continuă să mă ţintuiască, iritat, cu privirea mare şi verde, exact în aceeaşi poziţie în care stau şi eu, doar că ceva mai mic şi răsfirat peste pătură.


Prin mintea mea trec rapid toate posibilele ipoteze care ar justifica prezenţa piticului. După ce elimin câteva de’a dreptul absurde (de exemplu, o invazie naţională de pitici), singurul lucru care rămâne în picioare este...Andrei! Desigur, nici nu’i de mirare! Cum altfel poţi scapa de un pitic incomod decât trimiţându’l să ţopăie pe podelele altora? Înainte de a emite oficial acuzaţia, fac o serie de verificări absolut necesare (dacă într’adevăr ţopăie – confirmat, dacă refuză cu neruşinare să se deplaseze după cafea – confirmat), apoi mă aşez pentru echilibru într’un fotoliu şi sun. Şi iar sun. Şi mai sun o dată. La capătul celălalt, nici un răspuns. Desigur, e duminică dimineaţă. Oamenii normali şi lipsiţi de pitici cu siguranţă dorm. Eu insist. Andrei, pe de altă parte, insistă şi el. Să nu răspundă.

Pe la a zecea ţigară şi a treia cană de cafea (în acelaşi fotoliu), mâna cu telefonul e dintr’o dată cuprinsă de un inexplicabil tremurici. Piticul tremură şi el. De frig. Mi se face milă, îi arunc din picioare papucii mei de casă şi mă gândesc ce măgar şi Andrei, să aducă piticul desculţ. În deplin acord cu gândul meu, piticul încetează să ţopăie. Acum admiră satisfăcut papucii şi după nasul roşu şi bujorii care i’au înflorit în obraji îmi dau seama că se simte chiar bine. Săracul pitic! Auzi la el, Andrei ăsta, să nu’i dea el barem o pereche de şosete, măcar aşa, că e început de primăvară, şi răcim şi noi, ca să nu mai vorbesc de un amărât de pitic!

16:30. Andrei rămâne în continuare impasibil la telefon. Între timp, eu şi piticul am început o partidă de cărţi. Nu ştiu exact ce. Probabil un joc piticesc, la care deja am pierdut cam toată rezerva de şosete, adidaşii Nike, ghetele de piele şi nişte sandale pe care piticul le’a refuzat, acceptând în schimb pe cuvânt de onoare o razie scurtă în garderoba prietenului meu absent. Până diseară, sau până va hotărî să ridice odată receptorul, Andrei se va trezi şi fără şosete, şi fără papuci, şi fără pitic! Musafirul mă ţinteşte cu aceeaşi privire adâncă şi verde. Semn că e rândul meu. Pariul – hanoracul preferat al lui Andrei. Mă uit în cărţi. Zâmbesc. Le aşez pe măsuţă cu faţa’n jos. Capitulez fără ruşine, amice, dar las’ că am eu ac de cojocul tău! Te învăţ eu minte să mai strici duminicile oamenilor...cu pitici!

2 comentarii:

Anonim spunea...

superb!

albert.florentin spunea...

Foarte frumos ai povestit!
Seara buna!