Am vazut multi parinti grijulii si iubitori facand exact asta. Cum? Printr-o tehnica extrem de eficienta aparent; dar care aduce, in timp, pierderi irecuperabile. Ea se cheama conditionarea repetata: "daca faci aia, iti dau asta", "daca nu faci asa, nu mai ai voie sa...".Unii chiar ajung sa-l aseze pe "daca" la finalul oricarei adresari sau cerinte. Multi promit dulciuri, jucarii sau bani pentru rezultate scolare bune. Altii au ajuns sa recompenseze pana si spalatul pe dinti.
Ca si cum normalitatea trebuie extrasa si ademenita cu trucuri, platita ca sa se manifeste.
Pe termen scurt, conditionarea functioneaza: copiii isi fac numarul cand li se promite "bucatica". Micile lor reusite sau victorii incep sa se masoare in bunuri si toata lumea din familie e multumita: dispar conflictele, apar negocierile.
Pe termen lung, insasi stima de sine are un pret sau incepe sa coste ceva.
Mintea lor incepe sa se modeleze doar asa: "accept sa indeplinesc sarcini sau sa muncesc doar contracost sau doar ca sa evit neplacerile pedepselor. Nu fac nimic pentru ca "trebuie" sau mi se da increderea sa aleg, ci pentru ca am mereu o miza externa, pe care o voi consuma din placere. Deduc, deci, ca munca in sine e neplacuta, si, deci, trebuie indulcita la final."
Intre pedeapsa si recompensa se casca un gol pe care copilul il primeste in suflet fara sa stie. Nu-si va recunoaste valoarea decat daca cineva o masoara. Nu va avea incredere sa se ridice de unde a cazut sau esuat pentru ca nu va fi descoperit niciodata valoarea in sine a lucrului bine facut. Nu va munci niciodata cu drag, nu-si va descoperi pasiuni, nu va persevera. Pentru ca dresajul aplicat de parinti va fi inlaturat de mult ingredientele vointei. Mai mult, dresajul prin conditionare va rapi din start sansa copilului de a gasi placere in invatare, sarcinile zilnice, ingrijirea personala, siguranta proprie.
Copiii foarte iubiti au uneori un mare gol in suflet. Tanjesc mereu dupa recompense, sunt dependenti de aprecieri si daruri. La maturitate, vor fi genul de oameni mereu nemultumiti, tentati sa se autovictimizeze sau sa gaseasca tapi ispasitori pentru nefericirea lor. For fi firavi, vulnerabili sau nervosi.
Din prea multa iubire, dar si comoditate a parinrilor lor, copiii astia vor cauta mereu sa umple un gol, cumparand obiecte. (nu degeaba shoppingul a devenit o pasiune nationala. El este, cred, simptomul multor oameni care incearca sa isi regaseasca stima de sine inconjurandu-se de daruri si obiecte valoroase.)
Cred ca parintii iubitori au grija sa ofere daruri si recompense foarte rar. Si cred ca parintii buni sunt cei care stiu sa le arate copiilor ca bucuriile si rasplata se afla in lucrurile bine facute sau duse pana la capat.
Pe termen scurt, conditionarea functioneaza: copiii isi fac numarul cand li se promite "bucatica". Micile lor reusite sau victorii incep sa se masoare in bunuri si toata lumea din familie e multumita: dispar conflictele, apar negocierile.
Pe termen lung, insasi stima de sine are un pret sau incepe sa coste ceva.
Mintea lor incepe sa se modeleze doar asa: "accept sa indeplinesc sarcini sau sa muncesc doar contracost sau doar ca sa evit neplacerile pedepselor. Nu fac nimic pentru ca "trebuie" sau mi se da increderea sa aleg, ci pentru ca am mereu o miza externa, pe care o voi consuma din placere. Deduc, deci, ca munca in sine e neplacuta, si, deci, trebuie indulcita la final."
Intre pedeapsa si recompensa se casca un gol pe care copilul il primeste in suflet fara sa stie. Nu-si va recunoaste valoarea decat daca cineva o masoara. Nu va avea incredere sa se ridice de unde a cazut sau esuat pentru ca nu va fi descoperit niciodata valoarea in sine a lucrului bine facut. Nu va munci niciodata cu drag, nu-si va descoperi pasiuni, nu va persevera. Pentru ca dresajul aplicat de parinti va fi inlaturat de mult ingredientele vointei. Mai mult, dresajul prin conditionare va rapi din start sansa copilului de a gasi placere in invatare, sarcinile zilnice, ingrijirea personala, siguranta proprie.
Copiii foarte iubiti au uneori un mare gol in suflet. Tanjesc mereu dupa recompense, sunt dependenti de aprecieri si daruri. La maturitate, vor fi genul de oameni mereu nemultumiti, tentati sa se autovictimizeze sau sa gaseasca tapi ispasitori pentru nefericirea lor. For fi firavi, vulnerabili sau nervosi.
Din prea multa iubire, dar si comoditate a parinrilor lor, copiii astia vor cauta mereu sa umple un gol, cumparand obiecte. (nu degeaba shoppingul a devenit o pasiune nationala. El este, cred, simptomul multor oameni care incearca sa isi regaseasca stima de sine inconjurandu-se de daruri si obiecte valoroase.)
Cred ca parintii iubitori au grija sa ofere daruri si recompense foarte rar. Si cred ca parintii buni sunt cei care stiu sa le arate copiilor ca bucuriile si rasplata se afla in lucrurile bine facute sau duse pana la capat.
Un comentariu:
Un articol foarte interesant, din pacate si eu merg pe chestia cu santajul..Daca.. of e grele sa fii parinte. O zi buna sa ai!
Trimiteți un comentariu