Singuratatea

Am invatat sa traiesc singur, sa visez singur, sa-mi accept destinul singuratec.De ce-as lasa singuratatea sa-mi fie amagita? S-o zgindar ca si vatraiul jaratecul care mocneste in semineul unei cabane uitata in mijlocul padurii acoperite de zapada?..nu...este orgolioasa....si.... dispusa sa_mi asculte tacerea...
Am iubit mult! Platonic, adolescentin, patimas, fara speranta, cu prea multa speranta, pe  furis , pervers , adulterin, patern, iepureste, romantic.- - ..dar , iubirea am invata ca are asimilata, o doza nebun de mare de pragmatism. Este asemanatoare CICLULUI DE VIATA a unui produs, trasata nemilos pe jaloane infipte dureros de adinc intr-o curba a Clopotului lui Gaus..originea traita aiurea si inevitabil de repetitiv, de oricare din cei ce au inginat incoerent:IUBESC!..Ooo DA!...PLUTESC, stirnind reactiile celor din jur, izbitor de similare, ca ale sanatosilor in timpul molimei lui CARAGEA, cind aratau cu degetul si privirea plina de ura, strigind:..E CIUMAT!..E CIUMAT!...si incepi sa zbori dureros de penibil pe curba ascendenta...din ce in ce mai de neinteles de cei din jur..mai contrariati de purtarea ta. Ajungind sa te intreci in ipostaze care mai de care mai demne de amintit la o sueta ......cind uiti cheia in usa si vecinul te suna sa-ti atraga atentia ca s-ar putea sa cauti cheia a doua zi mult si bine......cind vii la birou doar sa versi cafelele colegilor in tastatura si alte stingacii facute cu gindul la EA...apoi, cind ai epuizat toate caile prin care-i spui ca este totul pentru tine, cind te-ai facut suficient de ris, esti lovit in plex de inflexiunea curbei intrind usor pe panta descendenta.....incet cuvintele ce picurau miere in urechi, acum suna banal de repetitiv, ca un ac de patefon dogit pe o placa ce au ascultat-o atiti nefericiti....oare cit este chimie..cit este prostie!?....nu avem cum sa aflam....si fiecare se izoleaza in carapacea muta a rutinei....IUBI se transforma ireversibil ca si continutul unei conserve expirate, in AL MEU...A MEA,PROSTUL MEU,PROASTA MEA.de ce ne complacem in rutina dulce-mizera a unei relatii erodate?....atita suferinta indusa de frica de a recunoaste deschis celuilalt ce ne doare..ce ne framinta...nu este lasitate sa joci teatru?...egoism fata de cel care-si pune sperante in modul deschis in care vor fi tratati de cel pe care-l iubeste?....este jocul de-a vacanta pentru unii...sau este lasitate sa pleci fara sa te uiti in urma.......esti egoist ca-i oferi celuilalt ocazia sa cladeasca pe fostele ruine ce are nevoie!?