O
misiune tare dificila pentru multi dascali este sa spuna parintilor
verde in fata cand copilul are probleme. Din doua motive: multi n-au
suficienta specializare ca sa decupeze exact motivul blocajului; si doi:
trebuie sa ai mult tact ca sa transmiti realmente informatii de ajutor.
Generatiile actuale de parinti au fost crescute intr-un spatiu de manevra emotionala foarte ingust: intre vinovatie si rusine. Multi au obtinut asa-zisul succes scolar inghitind ingredientul magic si paralizant al fricii. Frica de a nu dezamagi, frica de pedeapsa, frica de ratare, frica de a trece neobservat.
De cate ori abordez parinti ca sa le vorbesc despre copiii si problemele lor, ma lovesc de mostenirea asta a lor: apar fricile, vinovatiile, rusinea. Putini asculta relaxati si putini se gandesc la solutii durabile. Cei mai multi se pun pe treaba: isi cearta copilul, il ameninta, ii taie privilegiile, ii servesc lectia cu "o sa mori de foame" si vin dupa doua-trei zile ca sa afle daca s-a imbunatatit situatia.
Nimeni nu face asta cu rea intentie. De fapt, nici nu cred ca e vorba de vreo intentie: e pur si simplu un reflex dobandit prin educatie si declansabil in situatiile-limita. Una dintre cele mai delicate e sa-ti spuna cineva ce e in neregula cu copilul tau. E cumplit chiar. Iti vuieste tot capul. Vrei sa nu fie adevarat. Vrei sa existe cauze clare si vinovati depistabili. Vrei sa existe retete care alunga problema in trei zile. Vrei sa faci ce au facut parintii tai cand au facut om din tine: te-au somat si ti-au cerut sa nu ii faci de ras.
Nu mai merge astazi asa. Frica nu mai functioneaza pentru copiii nostri. Multi parinti vorbesc nostalgic despre cum "inghetau" la ora din respect. Nu era niciun respect. Era frica. Una care a functionat binisor pana ne-am luat o diploma, un job si o familie. Dupa care s-a rupt filmul: ne-am trezit tipand la copii si aruncand pe umerii lor bolovanii dezamagirilor si inconsistentelor noastre suprimate atati ani.
E momentul sa facem ce au facut si altii: au decongestionat programele si au simplificat presiunile academice in favoarea sanatatii emotionale si a echilibrului sufletesc al copiilor. In favoarea gandirii pe verticala, nu a acumularilor secventiale. In Romania, un copil bun face eforturi peste nivelul lui normal ca sa se mentina de nota 10. Sacrifica timp, joaca si evenimente in familie ca sa se tina deasupra liniei de plutire. Au enorm de invatat si de asimilat - concepte nesincrone cu varsta si interesele lor reale. Adevaruri multe si grele, indigeste, fara rezonanta in grila lor de preocupari.
Parintii au intrat automat in hora asta cu biciul in mana. In loc sa se uite unde e cu adevarat problema, cat trebuie sa ceara ralmente unui copil, inchid ochii, strang din dinti si fac si ei ce stiu de la parintii lor. Baga poezia cu "ai sa ajungi sa maturi strada". Un cerc vicios - starnit de incompetenta psiho-pedagogica a legiuitorilor, continuat de conformismul functionaresc al profesorilor si pecetluit de fricile parintilor.
Cine iese de aici primul va fi erou in tara asta! Intre timp, vad ca tot copiii o fac, pentru ca ei, slava Domnului, par sa nu mai asculte deloc de frica!
Generatiile actuale de parinti au fost crescute intr-un spatiu de manevra emotionala foarte ingust: intre vinovatie si rusine. Multi au obtinut asa-zisul succes scolar inghitind ingredientul magic si paralizant al fricii. Frica de a nu dezamagi, frica de pedeapsa, frica de ratare, frica de a trece neobservat.
De cate ori abordez parinti ca sa le vorbesc despre copiii si problemele lor, ma lovesc de mostenirea asta a lor: apar fricile, vinovatiile, rusinea. Putini asculta relaxati si putini se gandesc la solutii durabile. Cei mai multi se pun pe treaba: isi cearta copilul, il ameninta, ii taie privilegiile, ii servesc lectia cu "o sa mori de foame" si vin dupa doua-trei zile ca sa afle daca s-a imbunatatit situatia.
Nimeni nu face asta cu rea intentie. De fapt, nici nu cred ca e vorba de vreo intentie: e pur si simplu un reflex dobandit prin educatie si declansabil in situatiile-limita. Una dintre cele mai delicate e sa-ti spuna cineva ce e in neregula cu copilul tau. E cumplit chiar. Iti vuieste tot capul. Vrei sa nu fie adevarat. Vrei sa existe cauze clare si vinovati depistabili. Vrei sa existe retete care alunga problema in trei zile. Vrei sa faci ce au facut parintii tai cand au facut om din tine: te-au somat si ti-au cerut sa nu ii faci de ras.
Nu mai merge astazi asa. Frica nu mai functioneaza pentru copiii nostri. Multi parinti vorbesc nostalgic despre cum "inghetau" la ora din respect. Nu era niciun respect. Era frica. Una care a functionat binisor pana ne-am luat o diploma, un job si o familie. Dupa care s-a rupt filmul: ne-am trezit tipand la copii si aruncand pe umerii lor bolovanii dezamagirilor si inconsistentelor noastre suprimate atati ani.
E momentul sa facem ce au facut si altii: au decongestionat programele si au simplificat presiunile academice in favoarea sanatatii emotionale si a echilibrului sufletesc al copiilor. In favoarea gandirii pe verticala, nu a acumularilor secventiale. In Romania, un copil bun face eforturi peste nivelul lui normal ca sa se mentina de nota 10. Sacrifica timp, joaca si evenimente in familie ca sa se tina deasupra liniei de plutire. Au enorm de invatat si de asimilat - concepte nesincrone cu varsta si interesele lor reale. Adevaruri multe si grele, indigeste, fara rezonanta in grila lor de preocupari.
Parintii au intrat automat in hora asta cu biciul in mana. In loc sa se uite unde e cu adevarat problema, cat trebuie sa ceara ralmente unui copil, inchid ochii, strang din dinti si fac si ei ce stiu de la parintii lor. Baga poezia cu "ai sa ajungi sa maturi strada". Un cerc vicios - starnit de incompetenta psiho-pedagogica a legiuitorilor, continuat de conformismul functionaresc al profesorilor si pecetluit de fricile parintilor.
Cine iese de aici primul va fi erou in tara asta! Intre timp, vad ca tot copiii o fac, pentru ca ei, slava Domnului, par sa nu mai asculte deloc de frica!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu