Ne-am impus, ca echipa de educatori aici, la Helikon, sa dezvoltam competentele copiilor cu minim de conditionari, fara amenintari, fara presiuni emotionale negative, fara puneri la zid sau premieri ostentative. Ne-am zis sa incercam sa dam copiilor directie doar de dragul ideii de a creste si a depasi provocari.
Recunosc ca nu ne iese mereu. Oricat mi-as dori de mult sa dobandeasca fiecare -natural - placerea de a invata, nevoia de a starui, rezistenta la frustrare, insistenta de a duce pana la capat un lucru - imi este mai usor uneori sa bat putin din picior, sa amintesc de spectrul ingrozitor al notei sau sa apas pe complexul rusinii sau al invinovatirii. Cel putin pe moment, se trezesc toti la viata, sunt mai atenti si isi fac temele mai bine. Asta, paralel cu nemultumirea mea de sine si senzatia ca abdic de la lucrurile in care cred.
Realitatea e undeva la mijloc. Cred ca majoritatii copiilor romani i se inoculeaza, de foarte mici, ideea ca treaba se face cand se uita cineva, cand are cine s-o aprecieze, cand nu ai incotro sau cand esti pandit de o amenintare.
E o chestiune culturala, programata neurolongvistic si emotional, de la 7-8 luni, cand apar primul "nu", "vai, e rusine", "nu e frumos", "ne vede lumea", "ne rad vecinii" sau primele laude sau comportamente normale premiate excesiv. Si intarita de scoala, in cultura obligativitatii si a lui "rezista cine poate", adica a departajarii prost/destept. Asa ca bietii copii reactioneaza bine si rapid cand li se apasa butonul cel mai uzitat si adanc programat: frica, rusinea, nevoia de importanta.
Daca te uiti in istorie, marile valuri de progres ale unei natii sau ale alteia - curentele de emancipare, reconstructie sau dezvoltare economica - s-au asezat pe un soi de complicitate "hei-rupista" a cetatenilor, pe un idealism impartasit sau miscare simultana si constienta a tendintelor, macar pentru e o vreme, in acelasi sens.
In Romania nu prea se simte asta. Nici solidaritate, nici complicitate a ideilor constructive. Doar un fel de cinism legat de cel care se agita singur si deci, inutil. La noi n-a intrat microbul "lucrului bine facut", probabil si pentru ca ne-am inoculat, timp de 50 de ani, cu ideologie artificiala si la fel de cinica. Dar si pentru ca mediocritatea este si cea mai vocala.
De-asta, probabil, si reticenta romanilor fata de modelele pedagogice aplicate in afara. De-asta si multi profesori care spun ca nu pot aplica "genul ala" de programe pe copilul roman: cam toate pornesc de la premisa ca dezvoltarea personala e o chestiune intima, asumata, fara comparatii cu celalalt, in concurenta doar cu tine insuti. Sigur, la modul ideal. Insa genul acesta de viziune modifica fundamental atitudinea profesorului si a copilului.
La noi, programele sunt scrise sub forma unor obstacole cognitive care lasa, treptat, din ce in ce mai multi copii in urma. Reuseste doar cel care rezista pana la capat. Cel care indura. Rareori copilul care a cazut de pe orbita ambitioasa a vreunui obiect de invatamant se mai poate redresa sau recupera. Asta, in mare parte, si pentru ca deja i s-au pus etichete de genul "slab", "prost", "lenes", dar si pentru ca la un moment dat, pentru el n-au mai functionat cearta, conditionarile, rusinarea.
Eu tot sper intr-o contaminare pozitiva de idei - cel putin din partea parintilor - care sa faca saltul de la cultura lui "invata cand se uita cineva" la "invata cand iti trebuie tie".
Sursa: Oana Moraru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu