Fata de la semafor.
În ultimele 3 săptămâni și un pic, mă petrec cu aceeași fată, la semafor. Mi s-a întâmplat, cred, de 6 ori. Ea se duce spre metrou, eu spre casă, pe strada de pe care ea tocmai iese. Dimineața e ca o oglindă cu halatul desfăcut, în ea toți oameni se văd mai aproape decât sunt și, irațional, mai ușor de memorat decât ar trebui. Dacă ăsta ar fi un altfel de text, aș scrie despre dimineață că are sânii de lapte puțin deschiși.
Fata cu picioarele ridicate de pe pământ, cu blugi încutați înspre vârf, cu jachetă scurtă într-un verde proaspăt apăsat, cu ochii de-un întuneric cald și blând și părul încodat în aceeași lumină de întuneric, dar cu un ton mai ridicat, are parfum puternic cam cât o votcă într-un pahar cu gheață, unde gheața e sinonim pentru tutun. E verticală, fără pic de carne în plus, curată, privind totul în cale de parcă i-ar sta la degetul mijlociu, un vulcan de răceală și feminitate subită pe trecerea care-și îmbrățișează verdele de acum...
A, încă ceva. Se simte al naiba de bine să-mi scriu din nou simțirile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu